Articol preluat de pe blogul lui Ion Grosu

Pentru că acest blog a devenit recent foarte popular donatorilor de nervi în numele dăinuirii neamului, am decis să capitalizez pe moment și să plasez trei grafice.

Demultișor deja Google a lansat serviciul ngram viewer. Google a scanat și digitalizat 5,2 milioane (!) de cărți (titluri) și a decis să ofere gratuit statistica apariției cuvintelor sau frazelor întregi în istoria literaturii artistice, științifice și de tot felul globale. Inserînd în cîmpul de căutare cuvinte sau expresii, separate prin virgulă, poți compara popularitatea acestora în diferite perioade și prima menționare a lor în literatură.

Mai ai și opțiunea de a selecta din literaturile diferitor țări – de exemplu literatura engleză americană, engleză britanică, franceză, chineză simplificată șamd. Româna încă nu este, din păcate, dar în viitor o să apară. O resursă incredibilă pentru lingviști, istorici, antropologi sau orice om curios.

Iată cum arată statistica pe Shakespeare, Cicero și Socrates în literatura britanică din 1500 pînă în prezent:

(Puteți mări imaginea în altă fereastră la acest link)

Observăm că în literatura britanică prima mențiune din cei trei, după 1500, o primește Cicero în 1522, care își atinge apogeul popularității în literatura britanică în 1783, cînd 0,0087% din toate cărțile publicate în Marea Britanie îl menționează. Socrates a fost cel mai popular în 1703, iar Shakespeare în 1593, cu aproape 0,01% din toate cărțile publicate menționîndu-l.

Acum, de dragul continuării discuției despre „adevărul istoric”, am decis să efectuez căutări similare pentru sintagmele „limba română” și „limba moldovenească” pentru a vedea care a fost menționată prima în cele 5,2 milioane de cărți scanate de Google.

Rezultatul pentru literatura americană este mai mult sau mai puțin la limită: „limba moldovenească” este pentru prima dată menționată în 1812, iar „limba română” – în 1838, deci 26 de ani mai tîrziu. Trebuie să menționez că în căutare am utilizat mai multe metode de ortografiere pentru română, pentru că și americanii și englezii au folosit mai multe în decursul istoriei – „Romanian language”, „Roumanian language” și „Rumanian language”. Am folosit perioada 1800-prezent, pentru că mai devreme de 1800 americanii nu au menționat în literatura lor nici o expresie.

Rezultatul e mai jos, sau îl puteți accesa direct pe Google Ngram Viewer.

Dar, mă rog, literatura americană în secolul XIX nu era foarte interesată de istoria Europei. Și nici 26 de ani diferență nu e mare problemă, nu-i exclus că în cele 5 milioane de cărți nu au nimerit exact acelea care ar fi întors rezultatul.

Să vedem ce spune literatura britanică. Totuși, oamenii de știință britanici nu încetează să ne uimească zilnic cu descoperiri chiar în secolul 21. Este exclus ca ei să nu fi observat adevărul istoric, fiind centrul civilizației umane în secolele 17-19. La fel am folosit cele trei metode de ortografiere, dar am pus perioada 1700-prezent, pentru că britanicii au scris mai devreme despre limba noastră, care, repet pentru patrioții înflăcărați care mă amenință pe forumuri – consider că este una și aceeași. Discutăm despre denumire.

Prima mențiune a limbii moldovenești în literatura britanică apare în 1755, iar a limbii române — în 1810. Deja 55 de ani diferență, cu mențiuni multiple în această perioadă și cu o dominație aproape constantă a sintagmei „limba moldovenească” pînă în 1856, cînd dispare pentru 100 de ani. (Apropo, „Wallachian language” tot e menționată mai tîrziu – în 1785, dar de această denumire toți demult au uitat așa că nu are sens s-o necromantăm.)

Rezultatul e mai jos, sau îl puteți accesa direct pe Google Ngram Viewer.

Cu britanicii e clar. Dar francezii? Ce spun francezii?

În literatura franceză situația e similară. „Langue moldave” apare în 1801, „langue roumaine” – în 1845, 44 de ani mai tîrziu.

Rezultatul e mai jos, sau îl puteți accesa direct pe Google Ngram Viewer.

Se observă ușor că toate mențiunile denumirii de „limbă română” în cele trei literaturi apar după 1812 (cu o singură excepție în 1810). În 1812 Basarabia a fost separată de procesele creării statului național România, elitele cărora au făurit și instituționalizat (prin școli, armată, legi, administrație) denumirea „limba română”. Faptul că 86% din moldoveni consideră că limba lor maternă este „limba moldovenească” (vezi Q60 și Q61 din etnobarometru) nu înseamnă nici că sunt „moldoveniști primitivi”, nici că sunt victimile rusificării (absurd), nici că ar considera „limba moldovenească” drept diferită de „limba română”. Este evident că această persistență a denumirii vine din faptul că la momentul rupturii de procesele creării statului național, denumirea de „limbă română” încă nu era inventată. Iar perioada interbelică de 22 de ani nu a fost suficientă pentru reintegrarea populației în ideologia și limbajul românesc.

În loc să intre în jocul sovieticilor și să considere „limba moldovenească” cumva opusă ideologic sau lingvistic „limbii române”, elitele din ambele țări ar face mai bine să accepte ambele denumiri pentru aceeași limbă și să înceteze alimentarea conflictelor inutile din cauza cărora pierd ambele țări. O soluție elegantă ar fi ca în Constituția României limba oficială să fie declarată — româna (moldoveneasca), iar în Constituția Moldovei — moldoveneasca (româna).

Asta la sigur ar dezarma curentul ideologic minoritar care dorește separarea de conținut a limbii, alimentată de o simplă confuzie de termeni.