SFARŞITUL ROMANIEI MARI pune în relief o trăsătură verificată in numeroase alte ocazii. Intre „acomodare“ şi „consecvenţă“, romînii optează de regulă pentru acomodare, considerand, cu oarecare dreptate, de altfel (mai ales pentru o ţară nu prea puternică), că e mai inţelept să te adaptezi şi, la nevoie, să te supui istoriei, decît să incerci a o infrunta. Indiferent de mitologia eroizantă (faptele măreţe ale străbunilor), romînii au mai mult o cultură a compromisului decît a rezistenţei sau a aplicării neabătute a principiilor. De altfel, de la bun inceput, aşa s-au salvat cele două mici principate, în raport cu marile puteri vecine…

La 1914, Romînia era aliată cu Austro-Ungaria şi Germania. In 1916, a declarat război Austro-Ungariei şi Germaniei. In 1918 a incheiat pace separată cu acestea şi tot in 1918, cateva luni mai tîrziu, a redeschis ostilităţile impotriva lor. In perioada interbelică, a fost aliată cu Franţa şi Marea Britanie. In 1941, a intrat in război alături de Germania. In 1944 a intors armele impotriva Germaniei…

Toate intorsăturile menţionate se justifică prin argumente de oportunitate politică, in funcţie de interesul naţional. Ele au insă un preţ, fiindcă nimic nu e gratis pe lumea asta. Credibilitatea Romîniei a ajuns la un punct foarte scăzut. Polonia sau Ungaria au dus o politică mult mai riscantă şi au plătit în consecinţă în repetate rînduri. Dar credibilitatea lor se situează la o cotă mult mai inaltă decît a Romîniei. Ca şi respectul care le e acordat.

In preajma dezmembrării Romaniei Mari, hotărîrea afişată a factorilor responsabili era aceea de a apăra hotarele cu orice preţ. Din „mesajul Tronului“ rostit de regele Carol II la deschiderea sesiunii corpurilor legiuitoare (7 iunie 1939): „…o politică de pace, dar nu o pace cu orice preţ, ci numai cu respectul libertăţii, al independenţei, al integrităţii şi al demnităţii naţionale. Guvernul meu a chemat sub arme mai multe clase de rezervişti, declarînd răspicat că inţelege să apere hotarele sfinte cu orice jertfe. Cu deosebită mîndrie am constatat în aceste imprejurări că poporul meu şi-a regăsit virtuţile strămoşeşti.“Proba s-a făcut un an mai tîrziu, în vara anului 1940. Romînii au cedat rînd pe rînd în faţa ultimatului sovietic, abandonînd Basarabia şi nordul Bucovinei, în faţa „arbitrajului“ germano-italian, renunţînd în favoarea Ungariei la jumătate din Transilvania, după care retrocedarea Cadrilaterului aproape că nici n-a mai contat. Fără nici cea mai mică rezistenţă, Romînia pierdea o treime din teritoriu. Situaţia era, sigur, disperată. Dar oamenii, ca şi naţiunile, se verifică tocmai în situaţii disperate. Pusă în faţa aceluiaşi gen de ultimatum, Finlanda a ales fără să şovăie calea războiului cu Uniunea Sovietică, în ciuda enormei diferenţe de potenţial dintre cele două ţări. Nici Polonia n-a cedat presiunilor germane, urmarea fiind declanşarea celui de al Doilea Război Mondial. Argumentul romînesc – valid în felul lui – a fost salvarea statului, fie şi intre hotare diminuate. Cum rămane insă cu onoarea?